Bucurestiul in poze...

Salut Cititorule, Geoni sunt...

Te-ai intrebat vreodata de unde vine apa ce ne tasneste pe parbrize dintr-un pet (bidon de plastic) tinut de mana vreunuia la semafor???

Iata de unde se alimenteaza cu apa tinerii vagabonzi care ne spala parbrizele prin Bucuresti: fantani arteziene, balti, si alte surse de apa nu tocmai ortodoxe. In preajma acestora ( a surselor de apa ) isi mai curata sticlele adunate de prin cosurile de gunoi, de diverse murdarii, sau dau gauri cu diverse obiecte ascutite - cuie, suruburi - pe care le tin in buzunare, de multe ori rupte, ale tinutei lor ce inspira si cere in acelasi timp mila.Asa, sa ne mai trezim cu cate un cui mai mare sau un holzsurub in pneuri. Nu am nimic cu ei, incearca sa faca un ban, intr-un mod (cinstit nu cred, pentru ca fug cand vad vreo masina de politie - necinstit, nu stiu; EU, nu l-am vazut pe niciunul furand )... si pe deasupra mai si recicleaza.
Bravo lor, si "huuuuua" noua celor care le permitem sa ne agaseze la semafoare, care le mai dam din mila sau frica o tigara sau un ban.

Te salut Cititorule...

Un mod de a trai...

A trai?... A incerca sa traiesti?... Sau a supravietui?

Cred ca mai degraba A INCERCA SA SUPRAVIETUIESTI. Mi se pare ca asta se aplica cel mai bine romanului de rand, rand din care fac si eu parte. O incercare de supravietuire, nu un mod de a trai, nu o incercare de a trai, nu o supravietuire. Luand-o in sens invers, pentru a supravietui, in conceptia mea, trebuie sa treci de un prag, o cumpana, un orice lucru amenintator, sa-i supravietuiesti, dupa ce, s-a intamplat acel lucru; ca sa incerci sa traiesti iti trebuie macar infimul salariu sau venit egal cu cheltuielile... dintr-un punct de vedere... iar ca sa traiesti trebuie sa ai un mod de a trai, un ansamblu al condiţiilor materiale şi spirituale specifice vieţii unei persoane, unui grup social, unei societăţi ( cum spune DEX-ul ) , care banuiesc eu ca sunt acceptate liber si sunt pe placul individului, fara al constrange in vreun fel sa renunte la ceva din modul lui de a trai, si care-i ofera posibilitatea de a-si duce traiul asa cum doreste.

Dar atunci cand acest ansamblu nu se potriveste cu ceea ce imi doresc ca individ, cand conditiile materiale sunt proaste, sau deloc, pentru ca banul, obiect mijlocitor fara de care nu poti face mai nimic in ziua de astazi, lipseste sau nu iti asigura o balanta echilibrata intre venit si cheltuieli, cand spiritualitatea este de foarte multa vreme lasata in urma sau deoparte fiindca, eu unu nu am timp sa stau sa ma gandesc daca exista un Dumnezeu, sau daca Acesta sta pe un norisor pufos servit de ingerasi, amuzandu-se copios urmarind filmul lui preferat, LUMEA, prefer sa raman considerat ateu, cum mai pot spune ca traiesc? Desi respir, clipesc, aud... nu pot spune ca traiesc; traim intr-o societate compusa din plusuri si minisuri, iar o eventuala relatie de echivalenta nu se poate intalni decat intre persoanele cu acelasi semn ( cu plus sau cu minus), fara a exista o zona in care din plusuri sa se taie iar minusurilor sa li se adauge.

Incerc sa supravietuiesc, incerc sa traiesc, incerc sa fac rost de bani... prea multe incercari pe care persoanele minus incearca sa le treaca, tinzand spre statutul de plus. Li se arunca... de fapt, ni se arunca de multe ori in fata expresii de genul: "Incercarea moarte n-are" sau "Munca innobileaza", "Munca este bratara de aur" si poate cea mai jalnica "Intinde-te cat iti e plapuma". Dar cati dintre cei care poarta un mare semn plus, s-au coborat sub linia echivalentei, sa isi mai lase din surplusul lor in "spatele" celor cu minus, cati dintre ei au incercat sa se intinda cat ii este plapuma unui om cu minus? Cum sa muncesti? Azi munca este considerata cea mai mare prostie, iar acea bratara de aur devine un adevarat lant cu bila de plumb pe care o cari dupa tine toata viata. Nu esti destept sa faci bani, munceste ca prostul, nu ai noroc de bani, trage ca vita; oricine incearca sa obtina salarii, sau subventii financiare pentru activitati similare privitului, auzitului, susotitului ( de multe ori egal cu barfitul si "sifonatul" ), preacurvitului in orice forma sau oricarei activitati care nu implica activitate fizica, sau mai bine spus orice forma de activitate care sa nu implice si alte parti ale creierului, mainile sau picioarele. Nu am nimic cu aceia care vorbind castiga bani, atunci cand vorbele lor valoreaza acei bani, nu am nimic cu nici unul din aceia care prin activitatile lor, de orice natura ( pentru a nu exemplifica de fiecare data ), castiga bani prin unul din simturile lor. Ii stimez si ii respect. Le port insa ranchiuna "prost-situatelor" de Dorobanti, indezirabililor cu bani care le platesc si pe care nimeni nu ar da un rahat de caine daca situatia lor financiara nu le-ar inchide ochii celor din jur, acelora care fac bani din naivitatea celor slabi ( si nu acelora care-i fraieresc pe prosti, pentru ca si eu ma numar printre ei ) infamilor care ne conduc si care ne dicteaza prin "filozofia" lor invechita cum sa traim cum sa punem la saltea, cum "sa ne intindem cat ne este plapuma" si cum " sa ne mai strangem cureaua".

Avem o viata, una singura, in care in loc sa traim, ne chinuim sa supravietuim. Mi se pare de multe ori ca nu am timp, ca nu mai exista timp si pentru mine, iar altii nu stiu cum sa si-l iroseasca, cum sa faca sa treaca ziua mai repede pentru ca s-au plictisit sau pentru ca le-a amortit gatul dormind pe unul din scaunele platite de contribuabili, tot persoane minus, proaste, care isi platesc darile pana la ultimul sfant, nu acei oameni "destepti" cu "balamale unse" pe unde trebuie care mai bine isi baga in buzunar decat sa-i dea statului ( adica tot lor ). Astfel ajungi un prost care munceste pe minimul pe economie, fara a putea sa ai nici macar un mic plus, sau macar un 0 ( zero ), si te imprumuti ca un dobitoc la banci, cu exact aceleasi conditii daca nu chiar mai rele , decat daca ai fi un "plus"; fara nici o sansa reala de a returna sumele.

Nascuti fara noroc, vom muri probabil fara noroc, intr-o incercare continua de a reusi, pentru moment din start esuata, sa supravietuim.

Pana pe data viitoare...te salut Cititorule...

Bucurestiul in poze...

Urat, sau frumos... in el imi petrec majoritatea timpului. De cate ori vad cate "ceva" ce imi place, incerc sa imortalizez momentul. Imi cer scuze de claritatea pozelor, sunt facute cu telefonul.

Sper sa iti placa cititorule.

Emotie...de neinteles (atentie, greu de citit !)

Salut Geoni sunt, chiar daca ceea ce urmeaza sa citesti nu prea ma caracterizeaza...sa zicem ca este o fata ascunsa...fii mandru ca citesti ceea ce intr-o incercare de a ma face neinteles a rezultat

"Atunci,

O raza de soare, reflectandu-se pe un chip de ceara adormita sub mana unui creator blajin, creand impresia unui invelis satinat, dar viu, demn sa respire incet, calm, intr-o moarte ce ar putea parea reala, inconjurat de fluturi de lumina, pe care acelasi soare cald, si molcolm, i-a inzestrat cu licariri din matasea curcubeului, un astru mort, traind intr-un chip de ceara, o imagine a vietii, scaldata in crepusculul unei zile diafane, atunci cand un decor ingheata pentru un moment infinit, plimbandu-se printr-un suflet pierdut in regasirea unei inimi calde, crezand, sperand, traind aievea un colt de fericire marginit doar de apusul tainic, magic. 
 Un freamat, o miscare, atat de lipsita de viata, incat, ai avea impresia c-a fost doar o parere, un gand ce, doar pentru o clipa, a parut real, o pereche de aripi ce s-au miscat doar un gram de secunda, amortind din nou sub vapaia arzanda a celestei torte, un freamat. O mana de portelan, gravata de timpuria-i viata cu urme de miscare, de atingeri, candva plina de vinul imbatatator al sortii, un destin ce parea scurs dintr-un corp, asemeni firelor de nisip dintr-o clepsidra, sparta, intr-o cadere muta intr-un abis intunecat si ascuns, pierdut de divinitate pentru totdeauna, regasit ca o speranta, de catre-o raza ratacita in drumul ei spre sfarsit, purtata de atingerile enigmatice ale unui vant, ce-si regaseste curajul, si se rastoarna in rotocoale subite, spre praful clepsidrei, culegand bob cu bob si fir cu fir, argintul rasfirat, si-mprastiat de soarta, strangandu-l si redandu-i formele timpului infinit, purtandu-l in jocul lui nebun de-a copilul spre tarmul marginit de spuma alba si curata a unui ocean plin de sperante, presarandu-l ca pe un praf fermecat asupra ei, patandu-i virginitatea, in creatia lui, in jocul lui divin de creator, si sculptor, imbratisand-o intr-o convulsie surda, iubind-o, si parasind-o mut, renascuta asemeni unei mame ce-si poarta in pantec fiul, un nou destin fulgerator, o noua speranta finita, o nastere ascunsa pe un pat din aceeasi materie, sub un candelabru de lumanari, un freamat, o durere tacuta, creatie, un lut, moale, din cel mai fin nisip, si cea mai involburata spuma, lasat in urma de valul ce a ucis linistea tarmului, un strop de viata, luandu-si forma sub adierea fina a vantului noptii, ce-si modeleaza, odorul ramas singur, redandu-i, lin, o farama de timp, strangandu-l si modelandu-l intr-o forma umana, peste care zorii sangerii isi revarsa sulitele lase, arzandu-l, parasit din nou, intr-un univers necunoscut, suav si rece, un lut ce in lumina timpurie, intr-un strigat tacit, isi transforma matul ancestral in lucirea de portelan, arzand inca in feeria calaretului de aur orbitor si fierbinte, metamorfozandu-l in clestar, si oferindu-i luciul oceanului, virginitatea si puritatea spumei, rasuflul vantului de seara, adunate-ntr-un chip de ceara, intr-un freamat…o miscare, atat de lipsita de viata, incat fluturul cu aripi de curcubeu nici nu tresare, mangaindu-i corpul cu culorile sale, asezand lumina filtrata de podoabele sale in corpul timid de sub zare, stergand moartea tacita-n nascare cu rozul lui plin de culoare, asezandu-si albastrul lui tainic de mare in ochii ei vii, si tresare, caci fiinta nascuta sub soare, apare, sub forma unui inger pierdut in visare, privind maiastrul fluture, cum tainic zoreste spre mare, cerand maicutei divine vesminte, pure si fine pentru fecioara nascuta, intr-un freamat, amortita sub vapaia arzanda a celestului soare.
 Un chip de ceara in apus, isi recapata timpul pierdut, adunand in firele ce pielea-i coloreaza cu viata, o miscare, o unduire ascunsa de dantela ce pare rupta din mare, e o fecioara ce doarme pe malul de aur sub ultimele raze ale unui soare ce moare, aproape de marea ce-i mangaie gleznele cu ardoare, aproape de cerul sprijinit pe fuioarele sangerii dintr-o zare, mangaiata de vantul ce tresalta si se joaca cu firele-i moale de par si candoarea respiratiei sale, pe tarmul duios, ce o tine in palmele sale. 

 Faptura angelica parea adormita, pe patul ei fin, ce o imbratisa cu siraguri de perle aurii, lucind sub ultimele valvatai ale apusului, traind sub ploapele-i blande, o poveste, poate un trecut stins atunci cand marea a primit-o in bratele ei, si a culcat-o pe acest tarm, chipul ei frumos cu linii subtiri, cu arcade fine si buze pline si rosii, care acum cativa pasi de timp parea ucis, se colora, lasand licoarea vietii sa urce in obraji, crescand farmecul frumusetii ei. Corpul ei cu trasaturi clare, linistitoare, de fecioara, mentineau armonia decorului, facand ca ea, sa para in acest tablou, esentialul, lucrul fara de care nu ar fi existat povestea pictata de soarta. Umbra rasfirata pe nisip o completa, scotand in evidenta frumusetea ei, ce eclipsa si marea, si tarmul, si cerul si raiul langa care o asezase destinul. Era o floarea neatinsa de gradinarul vietii, nascuta din nectar si miere, si mangaiata de maiestria naturii, ce-a ingrijit-o, si-a alintat-o cu parfumul tuturor florilor din univers, cu delicatetea petalelor de trandafir, cu mangaierilele de matase ale pufului de papadie, si blandetea florilor de orhidee. Era sublima, si traia, respira, nu era doar un vis pastrat in adancul inimii unui indragostit, era aici, adormita, invesmantata intr-o dantela dintre cele mai fine, cu tors si un mijloc ca de clepsidra, cu brate toarse din fuioare de matase si maini albe, ca de lapte, cu degete subtiri ca niste izvoare abia rasarite din maruntaiele pamantului, pe care purta un inel subtire, de-argint impletit cu aur, cu un micut diamant, pastra in mana un sirag de argint, cu un medalion in forma de stea de mare, lucind cu sclipiri aurii, langa orizontul sub care ziua dispare. In seara ce-si revarsa intunericul, luna rasare s-a vada, sa-i mangaie coapsele, s-o aline, nelasand nici stelele sa suspine de dragul frumusetii ei, luceferii se lupta-n paradis sa o rapeasca, vrand fecioarei palate sa-i faureasca. Dar ea se misca, petrecandu-si bratul peste chipul ei fin, ferindu-si raurile de argintie culoare de pe fata, clipeste, incet, si-si flutura genele-i lungi in briza sarata, lasand doi ochi albastri sa renasca privind cu licariri spre raiul ce-n noapte se deschide in fata ei, tresalta intr-un fior de teama, nu stie unde se afla, nu stie de sine, si nici de-asta lume, oare cine este, al cui rod este, de unde ea vine, si cine anume … "

Daca ti-a placut da si altora sa citeasca...Poti chiar sa lasi si un comentariu ;)

Si "DA" eu Geoni, subsemnatul, declar pe proprie raspundere ca aceste randuri sunt creatie proprie...

Pana pe data viitoare te salut cititorule...

Aiurea in papusoi... (Atentie - Scarbos!!!)

Asa ma simt,

Crispat, ca atunci cand te opresti la marginea drumului pentru a-ti satisface nevoile fiziologice in lanul de porumb, si auzi voci, si sunete de sapa acompaniate de fosnetul foilor, toate indreptandu-se spre tine amenintator de rapid...

Te caci in munca lor. Aiurea, nu?!... si chiar in papusoi...

Poate asa ar trebuie sa se simta si altii, aflati in situatii similare ca intensitate a "simtamintelor". Si cand zic asta, fac referire la cei care o fac adesea, si nici macar nu isi acopera urmele. Se caca in munca altora, crispati si cu ochii cat cepele, avizi de a imputi un loc de munca, si asa imputit. Insa pentru ei vocile si zgomotele porumbului sunt mai departe decat ar trebui. Stau pe vine, defecalizand cu usurinta,  fara nici o urma de constipatie...admirand furnicile ce le trec pe sub curul umezit de la fotoliul sufrageriilor lor pe roti, fara a face nici cea mai mica analogie ( de multe ori nu au cu ce ) intre statutul acestora si al lor, acela de Trantori.

Vizibil scarbit si cu ura "pe fata" fata de ei... le urez doar atat: sa le fie drumul presarat de cacati ca ai lor ( daca nu chiar ai lor ), si in acelasi timp de diferite ramuri sau radacini in care sa se impiedice pentru ca atunci cand vor porni in caderea oarba si vijelioasa, sa isi manjeasca fata in proprii lor rahati, si sa li se umple gura de savoarea propriilor fecale.

P.S. O scurta defulare vis-a-vis de niste cacanari de zi cu zi.

Revenire :D

Salut, Geoni sunt...n-am murit

Doar ca am avut ceva mai multa treaba decat de obicei. Dar acum am din nou timp sa scriu...sper sa nu imi fi pierdut din pofta de caterinca.

Revin repede...cu un nou post.